Multe intrebari pe peretele opus mie...de ce nu imi da pace? De ce insista sa imi aduca aminte ca sunt un nimic intr-o mare de neant...e posibil ca atractia sa se transforme in dragoste puerila si iluzionara; pe care o simti cand vrei sa o simti si o lepezi la fel de repede...doar ca apoi sa iti dai seama ca te-ai mintit doar ca sa simti un fals sentiment de putere asupra lumii...asupra momentului, asupra zilei de maine, de azi...de unde scoti echilibrul dintre psihic, fizic si rational cand iubesti pe cineva?de unde stii ca e cea care conteaza, care ramane, si nu pleaca? De unde stii sa spui te iubesc cand suna asa de degenerat in zilele astea?
Nu stii! Cert e ca ma simt gol...si plin de manie totodata-adresata mie-; e dureros sa vad cum tot ceea ce reprezentam odata a ajuns sa fie nimic. Persoana care nu vroiam sa conteze nimic a ajuns sa imi bantuie gandurile, sa imi imi excite neuronii facand niste legaturi sinaptice dureroase si nesfarsite; lungi travalii de regret si amaraciune imi ineaca ochii cu cele mai usturatoare lacrimi pe care le-am simtit vreodata. Barbatul; o bucata de carne superficial inzestrata cu putere si suflet...sau o persoana reala si vibranta, care simte si asculta lumea din jur...scriu cu maini reci si degete amortite...nu pot...nu pot sa imi dau drumul...pe zi ce trece mi se pare tot mai indispensabila prezenta ei in viata mea...